"Un idiot, băiete, rămâne un idiot şi după ce a trecut prin rai..."

Doi oameni cu umbre răsfrânte în dansul fulgilor de nea. Mâini şi buze reci.

One cold winter's night, I may follow her voice to the river. Leave me for now and forever, leave what you can.

Lisa: Ninge ca în povestea noastră. Aia pe care am scris-o pe pereţii timpului şi pe care tu n-ai vrut să o cânţi decât pe clapele negre.
Pianistul: Ai scris cuvinte făcute pentru tăcere, Lisa, nu pentru trăiri şi emoţii.
Lisa: Atunci cântă-mi o poveste scrisă de iarnă.
Pianistul: Iarna s-a născut din vocea mută a vioarei şi i-a dat inima tonurilor subţiri şi înalte. Pianul n-o poate percepe aşa.
Lisa: Nu cred. Mi-ai spus că pianiştii se inspiră din amurgul toamnei. De ce nu-mi cânţi pentru toamna care a murit?
Pianistul: E prea frig în pustiul din noi ca să cânt acum. E prea dureroasă clepsidra albastră de pe umerii tăi şi secundele scurse în delirul nisipului fals. Mi l-am dorit de atâtea ori pe tălpile tale şi nu captiv acolo, în clepsidră. Dacă îl duci tu undeva departe, dincolo de negrul revoltat al ochilor tăi, în zidul spart în care s-a născut poezia ta…
Lisa: Zidul ce naşte poezie? Nu există. Noi n-am scris poezie, decât un nume greşit în viscol. Azi îţi cer doar să mă înşiri între fulgi, să-i dirijezi în trecut pe clape şi să cânţi o simfonie a iernii în care noi n-am existat…
Pianistul: …printre fulgi care îşi imploră căderea unul peste celălalt. Parcă ei ascund aripile frânte dintre noi. Şi clepsidra pe care ţi-am închipuit-o într-o vară…
Lisa: Nu mi-ai închipuit decât un rai în care n-ai vrut să stai decât până s-a scurs nisipul. Iar umbrele noastre s-au îmbrăcat în toată liniştea iernii. În noaptea asta, niciun suflet nu mai îngheaţă furtuna din clepsidra noastră.
VA URMA