Let's make sure the music is loud enough we won't even hear it end.

“It's that disease of the age
It's that disease that we crave
Alone at the end of the rave
We catch the last bus home.”

Ştii, s-au crăpat buzele timpului. Nici măcar rujul

cunoaşterii nu îi schimbă culoarea asta învineţită.

Chiar mi-am dat seama că am pierdut zgomotul de început,

când ne bucuram atât de mult că mai există clipe pentru noi.

Cred că am început să torn nopţile în pahare sfârşite de

oboseala minutarelor, mereu alergate pe un cadran gol

şi suprapus în secunde negre pe margini.

Am sfidat prea mult toate chipurile astea în retrospectivă, privite

prin oglinzi fisurate, în care fiecare toamnă pare că dansează

în doliu.

Nu am răbdare. Nici cerul nu are, îşi scoate repede degetul din mare

şi o gustă, o răscoleşte în valuri şi o macină de culoare.

Realitatea trebuie să îşi blocheze căile respiratorii. Să ne dea şansa

să o resuscităm cât mai mult TIMP.