„Mie mi s-a omorât timpul, Onorată instanţă...”

„Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”[Nichita Stănescu]

Ne-am născut goi, înfăşuraţi într-un timp

pe care nu îl putem dezbrăca de iuţeală,

de “întotdeauna” sau de “mâine”.

Închidem ochii când bate vântul,

de parcă îi plătim o vamă în irişi,

goi de esenţa lucrurilor, în veşnica

noastră fugă între început şi sfârşit.

Si toată întregirea noastră se sfarmă în paharele

uitate de nebunia timpului pe ultimul raft.

Clipele ne cântă la pian ca într-o simfonie tristă

şi noi….noi nu vom reuşi niciodată să ieşim dintre octavele

adormite de etern.

Timpul ăsta nu mai vrea să se sinucidă.