„I tell my piano the things I used to tell you."

La Facultatea Uitării, sunt admişi cei care nu vor
deveni niciodată ceea ce sunt, oamenii care miros
a nebuni şi poeţii îndrăgostiţi de fete triste.
E locul în care Dumnezeu nu şi-a putut hotărî un chip
şi a ales deşertul pentru a se oglindi în noi;
locul în care iubirile se citesc pe faţă, unde scriitorii
desenează cicatrici în răni sculptate de vânt,
unde pianiştii scriu filosofie pe clape,
iar esenţa e oarbă şi stă în cârje.
E acel suflu de conştiinţă, în care ne dăm seama
că timpul e o mascaradă şi că limita noastra e în ceilalţi,
ei reprezintă zidul şi destrămarea.
La Facultatea Uitării, Dumnezeu se uită în sus.