Solitary Thoughts

“Timpul e ceva plin de lovituri si de bale.”

2010-12-04T01:00:00.000+02:00

….şi tot timpul ăsta, am stat cu mâinile în buzunarul timpului:

frigul, caldul, sufletul, inima, pielea, vara, toamna, anii, litera, sensul

mă muşcau de degete. Unde să te ascunzi de pianul psihotic al amintirilor?

Palmele au parfum de dor şi tălpile se înfrigurează a şoaptă. Şoaptele

lucrurilor mărunte,

a străzilor, a dimineţilor, a ochilor, a buzelor, a vântului, a secundelor.

Sunetul unui oraş străin de linişte, căzut în obsesia devenirii şi un cer vesel care închină

ploi amneziei.

Pentru că toţi uităm şi umblăm goi de trecut, de noi, şi purtăm pantofi cu toc înfipt în

altă lume, din care nimeni nu ştie să se întoarcă şi nimeni nu se mai regaseşte.

Şi unde Dumnezeu rupe calendare reci pe marginea fiecărui suflet.

I've been locked inside your heart shaped box for weeks

2010-09-30T00:42:00.000+03:00

“And you judged me once for falling...”

Pleci din mine cum pleaca umbra de sub chitara
care a cântat nopţii multe versuri smintite.
Stingi fiecare sunet al unei poveşti puerile despre
nelinişte, frică şi sfârşit. Despre cum niciun epilog
nu se regăseşte în cuvintele mele.
Pleci, ca şi când ai obosi să îmi priveşti culorile
murdărite de apa mării. Şi de soarele care mi-a ars sângele.
Pleci, ca şi cum ceasul n-ar fi bătut ore certate de timp, iar
firea lucrurilor ar fi uitat să rupă foile din sens.
Şi cât mai pleci, nu mă lua cu tine. Plecările au
miros de singurătate.

Both my eclipses and my returns

2010-07-19T22:13:00.000+03:00

Întunericul, rătăcit pe stradă, se opreşte la casa mea,

se gândeşte o clipă şi intră. Se aşază pe fereastră,

îmi adună pe rând gândurile, frământările, îmi potoleşte

inima, dă apă tălpilor uscate, închide izvorul sufletului,

se opreşte la pat şi mă priveşte: îmi scrie tăcerile care

suferă de insomnie. Mai încolo, lângă

fereastră, îmi întemeiază ochii obosiţi după privirile

pe care le-a crispat lumina. În alegoria somnului

aleargă paşii minţii spre lună, iar ei, rătăciţi şi nefericiţi,

caută mormânt în ochii soarelui.

După care, întunericul se culcă lângă sprâncenele mele

şi le scutură de timp. Se ridică, mă priveşte şi pleacă

spre orizontul zgâriat de unghiile însângerate ale nopţii:

ştie că urmează o altă dimineaţă de ne-cafea.

„I love him too, but our neuroses just don't match.”

2010-06-25T16:34:00.000+03:00

Şi pe urmă..pe urmă va ploua.
Îmi vor creşte nori pe buze, vor şopti ploi şi vor
îneca străzi risipite în noapte.
Vom fi singuri şi cu inimile în aromă de cafea,
vom ceda nervos în bucurii de clipe.
Şi va ploua…va ploua cu tot ce nu ştim, cu ce am
pierdut şi tot locul gol care nu mai doare.
Şi pe urmă...ni se vor opri simţurile, vom deveni
mormânt de clipe, amintiri şi suflete.
Şi timpul ne va scuza veşnicia ochilor.
Şi va ploua…cu tot ce nu vom fi, cu orizonturile depăşite
de furtuni. De noi, de plecările din mine spre tine.

Metaverse

2010-05-27T23:13:00.000+03:00

“Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.”[Marin Sorescu]

Bolnavi, cu tragedii în vene. De plecări,

de miros, de timp veşted, uscat şi trecut prin noi.

Senili de memorii, grei de scop, încercuiţi de cenuşă.

Bolnavi de soare, de razele care nu vor mai fi la fel.

Bolnavi de nori, de ploi, de cerul păstrat ca suvenir,

de toate momentele în care nu ne vom uita înapoi.

Suntem oameni care urlă mai tare ca orice rană,

măşti crescute în carne, timpi uluiţi de etern,

suntem un început care semnează certificate de deces…

Bolnavi, de toate clipele trăite şi cocoşate spre pământ.

„I tell my piano the things I used to tell you."

2010-05-05T20:39:00.003+03:00

La Facultatea Uitării, sunt admişi cei care nu vor
deveni niciodată ceea ce sunt, oamenii care miros
a nebuni şi poeţii îndrăgostiţi de fete triste.
E locul în care Dumnezeu nu şi-a putut hotărî un chip
şi a ales deşertul pentru a se oglindi în noi;
locul în care iubirile se citesc pe faţă, unde scriitorii
desenează cicatrici în răni sculptate de vânt,
unde pianiştii scriu filosofie pe clape,
iar esenţa e oarbă şi stă în cârje.
E acel suflu de conştiinţă, în care ne dăm seama
că timpul e o mascaradă şi că limita noastra e în ceilalţi,
ei reprezintă zidul şi destrămarea.
La Facultatea Uitării, Dumnezeu se uită în sus.

Pupil in denial

2010-04-22T20:18:00.000+03:00

“You are inscribed in the lines on the ceiling.”[Eluard]

Nu mă privi acum,

nu când mi se sfâşie versuri pe talpă,

nu cât dansează liniştea pe buze uscate.

Ia un creion şi scrie-mi pe aripi “Eu!”,

du-mă mai aproape de tot ce n-am avut,

de teama de a mă risipi în privirea ta.

Şi tiparele lumii noastre se strangulează reiciproc

la capăt de drum şi durere.

Şi tot golul ăsta ne înghite în infern,

pentru că e deşert în noi şi pământ

şi suflete lovite de minţi bolnave.

Nu mă privi acum, aşteaptă să strâng frânturile astea

de poveşti dintre noi, să îmi fardez cicatricile

lăsate de timp pe retină.

Nu mă privi, nu vreau alegoria paşilor tăi

să îmi ascundă crimele dărâmate de nori.

Alege să fugi, vinde privirea asta pe tot nimicul din mine.

„Mie mi s-a omorât timpul, Onorată instanţă...”

2010-04-10T20:34:00.000+03:00

„Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”[Nichita Stănescu]

Ne-am născut goi, înfăşuraţi într-un timp

pe care nu îl putem dezbrăca de iuţeală,

de “întotdeauna” sau de “mâine”.

Închidem ochii când bate vântul,

de parcă îi plătim o vamă în irişi,

goi de esenţa lucrurilor, în veşnica

noastră fugă între început şi sfârşit.

Si toată întregirea noastră se sfarmă în paharele

uitate de nebunia timpului pe ultimul raft.

Clipele ne cântă la pian ca într-o simfonie tristă

şi noi….noi nu vom reuşi niciodată să ieşim dintre octavele

adormite de etern.

Timpul ăsta nu mai vrea să se sinucidă.

Witness the forever

2010-03-14T20:58:00.003+02:00

“Vă plângeţi de trecerea timpului. Dacă ceva în noi n-ar fi demn de oprit, trecerea lui n-ar fi de neînvins.”[Schopenhauer]

Cât la ora a prins viaţa ta azi ?

Cât de intens ai trăit graba letală a uitării?

Fuga de noi, de tot ce nu mai suntem…şi frica de a ne privi trecutul în ochi.

Te mulţumeşti să rămâi oglinda ciobită de timp în furia lui?

“Ten years have got behind you
No one told you when to run
You missed the starting gun.”

Ne-am astupat urechile cu vise şi n-am auzit focul de început.

Timpul a devenit prea real şi ne apasă retinele cu disperare,

ne traieşte şi ne suflă paşii cu vânt.

Nu ştiu cum să strig, să mă lase să cobor,

să îmi şteargă numele de pe lista condamnaţilor la eternul din el…

Să mă lase să cobor, mi-e rău de timp…

Post Blue

2010-03-03T20:56:00.004+02:00

„But, truly, I have wept too much! The Dawns are heartbreaking. Every moon is atrocious and every sun bitter.”[Rimbaud]

Desenez o stradă goală, cea a condamnaţilor la timp.

A sufletului ce strigă din toate colţurile de mine.

Strada îndoielii de care nu mă pot dezbrăca,

de frig, de ploi, de toţi norii ce au frânt picăturile din mine.

De toate condamnările de care nu m-am făcut vinovată.

Strada a cărui capăt schiţează zâmbete frânte în iluzii,

cea a aripilor lovite de goliciunea cerului.

Desenez o stradă goală la capătul soarelui şi

anilor petrecuţi în carcera fericirii.

Strada zidurilor uitate în fiecare inimă.

See you at the bitter end

2010-02-20T20:27:00.000+02:00

Nu te-a iertat nici pe tine. Ai vărsat vin pe rochia nopţii,
mi-ai suflat iarna pe piele şi mi-ai împins ochii spre suflet.
M-ai înscris în Metafizica Uitării,
unde alfabetul e alb de atâtea cuvinte senile.
Simţim cerul cum apasă picături pe şinele timpului
şi ne măsurăm ridurile lăsate de amintiri pe retină.
Bine ai venit în sfârşitul nostru.
Va dura o eternitate şi o zi.

Let's make sure the music is loud enough we won't even hear it end.

2010-02-08T22:46:00.000+02:00

“It's that disease of the age
It's that disease that we crave
Alone at the end of the rave
We catch the last bus home.”

Ştii, s-au crăpat buzele timpului. Nici măcar rujul

cunoaşterii nu îi schimbă culoarea asta învineţită.

Chiar mi-am dat seama că am pierdut zgomotul de început,

când ne bucuram atât de mult că mai există clipe pentru noi.

Cred că am început să torn nopţile în pahare sfârşite de

oboseala minutarelor, mereu alergate pe un cadran gol

şi suprapus în secunde negre pe margini.

Am sfidat prea mult toate chipurile astea în retrospectivă, privite

prin oglinzi fisurate, în care fiecare toamnă pare că dansează

în doliu.

Nu am răbdare. Nici cerul nu are, îşi scoate repede degetul din mare

şi o gustă, o răscoleşte în valuri şi o macină de culoare.

Realitatea trebuie să îşi blocheze căile respiratorii. Să ne dea şansa

să o resuscităm cât mai mult TIMP.

„Dormi, felină torturată de-al duetului final...”

2010-01-25T19:53:00.000+02:00

„Între liniştea sfinţilor şi furia nebunilor nu e decât o diferenţă de diagnostic.”[Paler]

Rugă somnului.

Aruncă-mi gândurile pe foc, dor prea mult zgomotele din mine.

Acoperă-mi auzul cu liniştea mării, inima cu înălţimea munţilor şi ochii

cu apusuri de soare.

Strânge-mi luna de pe noptieră şi roag-o să se ridice pe cer.

Aruncă apă peste nopţile scrise în pagini de filosofie.

Ia-mi orele târzii de pe pleoape şi prepară-i cina timpului pierdut.

Dă-mi o pată de etern şi culoarea existenţei.

Convinge ceasul batrân să nu-mi vegheze universul in noaptea asta.

Trebuie să ştii…

MÂINE va purta o rochie decadentă.

Introspecţie avangardistă

2010-01-18T19:29:00.002+02:00

am incercat o noua tema poetica, avangardista.

ochii negri pe retină, oglinzi şi creste de filosofie
O lume vândută la preţ de suflete
speranţe vise memorii şi incinerări
pian îmbătat de întuneric neînţeles
cântec trist şi un dans spre tăcere
ruine de ploaie şi războaie pe buze
aripi rupte în glas de zei nebuni
muzica ce nu aude sfârşitul
curcubeu monocromatic
soarele închide oameni dincolo de călimară
plecări, întârzieri de trenuri cu destin de clepsidră
Verra la morte e avra i tuoi occhi

...and everyone will turn to dust.

2010-01-10T20:15:00.000+02:00

“ Uneori nu ni se întîmplă să pipăim timpul, să‑l pierdem printre degete, în excese de intensitate care‑l proiectează în contururi materiale? Sau alteori să‑l simţim ca o adiere subtilă prin firele de păr? Să fi obosit? Caută el vreun culcuş? Sunt inimi mai ostenite ca el şi care totuşi nu i‑ar refuza azilul... “[Cioran]

...să opresc timpul, să îi arăt că din

aripile mele răsare soare;

să îi desenez cum picură cerul peste străzi

şi cum amurgul calcă leneş dealurile.

La infinit. În boala grea a timpului de a

fi acelaşi mereu.

Să mă lase să-mi imaginez ultimul sunet

de vioară pe care l-a auzit un pictor surd.

Să-mi vadă ochii înnebuniţi, încleştaţi

în dansul nopţilor fără stele.

Să vadă chipul celui ce cunoaşte cerul doar

privindu-l printre degete..

Să cânte la timpanul venelor mele visele

colorate pe o pagină de vară.

Să mă privească în timp ce fac un inventar al ochilor

ce mi-au cercetat anarhic sufletul.

Doar asta vreau de la Timp, să îi arăt că îl

pot sfida poetic.

Că îmi pot lega la ochi amintirile şi le pot da papuci

să calce ploaia fiecărei toamne ce m-a crescut.

Îmi pot opri clipele să bea din şampania începuturilor.

Pot zugrăvi somnul ce nu e vecin cu moartea.

Fă asta pentru mine, Timpule.

I love you damaged

2010-01-02T17:59:00.003+02:00

„May I kiss you then? On this miserable paper? I might as well open the window and kiss the night air.”[Kafka]

Vreau să-mi creşti iarna pe tâmple şi

izvorul paşilor anonimi chemaţi spre infinit,

să mă opreşti în deşertul din noi şi să-mi ceri

un sărut de pe buzele nisipului.

Să îmi cânţi din nou la pian aripile,

să râzi de nebunia lumii care ne-a născut.

Să cazi în preludiul clipelor fără Dumnezeu

şi zorilor ce păşesc spre linişte. Acea linişte

ce îmi zugrăveşte culori pe timpane.

Fără muzica din tine eu nu pot trăi.

While god and goddess go insane

2009-12-22T18:42:00.000+02:00

If God crossed us we'd take all his drugs, burn his money and his house down and wait for the fire to spread.

În noi s-a desenat culoarea cerului târziu
într-un joc nedefinit de umbre.
Şi cerul a început să apese cu pereţii săi de stele
frunţile noastre, înzăpezite de gânduri,
până când albastrul a strigat în tăcerea buzelor crestate
de frig.
M-a transformat pe mine în cuvântul tău şi un pahar
de vise s-a spart pe o clapă de pian, golind
scena de teatru absurd într-un vers rece.
Cuvintele dintre noi şi-au găsit scuze în nebunia zeilor,
iar glasurile noastre au fost simple invenţii ale nopţii.

"Un idiot, băiete, rămâne un idiot şi după ce a trecut prin rai..."

2009-12-16T20:11:00.001+02:00

Doi oameni cu umbre răsfrânte în dansul fulgilor de nea. Mâini şi buze reci.

One cold winter's night, I may follow her voice to the river. Leave me for now and forever, leave what you can.

Lisa: Ninge ca în povestea noastră. Aia pe care am scris-o pe pereţii timpului şi pe care tu n-ai vrut să o cânţi decât pe clapele negre.
Pianistul: Ai scris cuvinte făcute pentru tăcere, Lisa, nu pentru trăiri şi emoţii.
Lisa: Atunci cântă-mi o poveste scrisă de iarnă.
Pianistul: Iarna s-a născut din vocea mută a vioarei şi i-a dat inima tonurilor subţiri şi înalte. Pianul n-o poate percepe aşa.
Lisa: Nu cred. Mi-ai spus că pianiştii se inspiră din amurgul toamnei. De ce nu-mi cânţi pentru toamna care a murit?
Pianistul: E prea frig în pustiul din noi ca să cânt acum. E prea dureroasă clepsidra albastră de pe umerii tăi şi secundele scurse în delirul nisipului fals. Mi l-am dorit de atâtea ori pe tălpile tale şi nu captiv acolo, în clepsidră. Dacă îl duci tu undeva departe, dincolo de negrul revoltat al ochilor tăi, în zidul spart în care s-a născut poezia ta…
Lisa: Zidul ce naşte poezie? Nu există. Noi n-am scris poezie, decât un nume greşit în viscol. Azi îţi cer doar să mă înşiri între fulgi, să-i dirijezi în trecut pe clape şi să cânţi o simfonie a iernii în care noi n-am existat…
Pianistul: …printre fulgi care îşi imploră căderea unul peste celălalt. Parcă ei ascund aripile frânte dintre noi. Şi clepsidra pe care ţi-am închipuit-o într-o vară…
Lisa: Nu mi-ai închipuit decât un rai în care n-ai vrut să stai decât până s-a scurs nisipul. Iar umbrele noastre s-au îmbrăcat în toată liniştea iernii. În noaptea asta, niciun suflet nu mai îngheaţă furtuna din clepsidra noastră.
VA URMA

This is the film, close to the third act and misery.

2009-12-08T21:21:00.000+02:00

S-a lăsat umbra peste cinematograful nostru.
Filmele cu miros de portocale s-au stins în fum de inimi arse
pe ecranul cenuşiu.
Şi pianul cânta amarnic în ultimul generic din colţul străzii
cu lumini palide, respirând iarna în raze cu frică de mister.
Iar noi fugim cu sufletul pe urme dincolo de timpul absent
către cinematograful părăsit, pe poteci de cuvinte regizate.
Şi umbrim apoi sala goală cu personajele din noi, pe umeri ne cad
sferturi de lună, scăldate în întuneric. Sub cer se desenează
scenarii rupte din raiul nostru îngheţat, a oamenilor ce n-au rostit
replicile potrivite.
Şi îmi amintesc cum l-am găsit, printre busole zugrăvite în etern,
unde nordul s-a şters dezgolit de crâmpeiele de zbor.
La un capăt de lume inundat de eclipsă şi dimineţi în reflector.
unde e mereu umbră peste cinematograful nostru…

Metafizică prinsă de o hârtie de muşte”

2009-11-26T23:39:00.000+02:00

“Ultima subtilitate a diavolului e diferenţa dintre iad şi inimă.” [Cioran]

…şi pe urmă i-am dat culoarea de la 11:59. Când nu a mai
putut respira din cauza graniţei din ceas, cea care o plasa
ba în extrema incompletă, ba în dezordinea întregului.
Inima mea continua să existe acolo unde clipele vechi năşteau bătrâni.
Unde “totdeauna” a fost rostit de o mie de ori într-o secundă.
Şi am reuşit să o privesc, în timp ce o lume îngheţa pe pleoapa mea,
pleoapa încruntată sub care zăcea zdrobit Cronos nebun.
Şi a început să plouă pe minutarul întunecat al inimii,
clipa a strigat de nicăieri şi inima mea nu mai avea timp
nici să existe, nici să mute piciorul palid pe zidul istoriei.
Am devenit o simplă odihnire a timpului.

Piesa de teatru a cerului sfârşit. “Can I have some more piano, please?”[de inspiraţie tankiană.]

2009-11-18T23:18:00.001+02:00

Doi oameni şi un pian, în deşertul mov al lacrimei. El stă blocat deasupra clapelor, ea îl priveşte.”

Pianistul:“Ştii…e absurd ce îţi spun acum, dar…eu am cântat la pian toată viaţa mea. “
Lisa:“N-aş fi ghicit. Am visat toată viaţa să mă mărit cu un pianist. “
Pianistul:“Am cântat la pian toată viaţa. Am degetele în negru şi alb, mă dor mâinile, am versuri în palmă, urlete şi tăceri pe chip….nu te pot strânge în braţe, îmi sunt mâinile bolnave de pian. Şi chiar dacă aş reuşi…te-aş îmbolnăvi de culori extreme, te-aş convinge să plângi pe melodii fericite şi ţi-ai alinia piciorul în ritmul bătăii inimii mele de pian absurd.”
Lisa:“Şi ce? Am putea compune o simfonie la fel de bolnavă şi absurdă ca asta.”
Pianistul:“Nu, n-am putea. Dacă scriu ceva pentru tine acum, dacă aş atinge pianul cu gândul la tine, mi-aş risipi ultima notă de viaţă din degete….şi aş muri, n-aş mai avea artă.”
Lisa:“Te pot ajuta cu versuri. Nu te gândi la mine când cânţi.”
Pianistul:“Îmi ceri imposibilul. Ai prea multe cântece în carne şi prea puţin timp pentru a scrie tot. Te-ai stinge sub palma mea.”
Lisa:“vreau să mă sting sub palma ta. Vreau să cred că acei trandafiri ne-au închipuit real. Că tăcerea asta dintre noi are în sfârşit un ecou. Vreau să mor cât încă mă mai iubeşti.”
Pianistul:“Aici nu e vorba despre iubire, Lisa. Aici e vorba despre regret, regretul că pianul meu e absurd şi că tu porţi cântecul pe umerii goi.”
Lisa:“Unde? Unde e ? Nu simt nicio greutate. Poate că a început să-mi apese inima. Poate că s-a făcut întuneric peste simfonia noastră şi tu nu mai reuşeşti să vezi că vreau să avem cântecul ăsta.”
Pianistul:“Schopenhauer a spus, Lisa, că muzica este o melodie a cărui text este chiar lumea. A cui lume, te întreb? A mea, a ta, a noastră, a lor, a zecilor de suflete împăienjenite pe ecoul surd din pianul meu?”
Lisa:“Sunt zei furioşi care te-au inventat, pianistule. Şi meschini, nebuni, nebună am fost şi eu când am crezut că ai să cânţi partitura din mine până la capăt.”
Pianistul:“Capătul e un diagnostic efemer. Eu cânt pentru a mă goli de sângele înveninat al cuvântului sub notă. Eu sunt aici să cânt poveşti, nu să le scriu. Tu te ocupi cu asta. Tu scrii tot şi nu cânţi nimic. Muzica te-ar face să decazi.”

Va urma?

“Dying is an art, like everything else. I do it exceptionally well. I do it so it feels like hell. I do it so it feels real. I guess I have a call."

2009-11-17T19:53:00.002+02:00

Psycho Poem.

Nimeni nu are dreptate. Când ceasurile bat a târziu,
eu ating cerul cu aripile de apus. Am murit în clipe
şi în pian. Nu a găsit nimeni refren, nici note de subsol.
E cel mai greu să scrii o simfonie când dor cuvintele uscate pe timpane.
Nimeni nu are dreptate, anonimatul culorii vechi îmi ascunde chipul.
Am rămas confesiunea nestrigată şi umbra care îmbată stelele.
Am crescut în paharul neînţeles al nopţii ce bea surd în lipsa luminii,
iar secundele mele au devenit chitară pentru destrămare;
o chitară nedreaptă ce îneacă ritmul în durere.
Nu ai avut dreptate nici tu, nici muzica, nici poemul.

...from a poisoned heart

2009-11-11T00:07:00.002+02:00

"Marea e interzisă până şi păsărilor fiindcă în ea se aruncă, de milenii, cenuşa zeilor morţi.”[Paler]

Eu am inventat inima.
Şi mi-a luat mai puţin de o picătură de timp din mare să o desenez.
Înainte să o inventez, nu existau morminte, iar sentimentele
se crestau pe buze şi ochi.
Era atât de mută privirea, încât întunericul şi lumina se distanţau în paşi de dans
de marginea lumii.
Înainte să inventez inima, sufletul se legăna pe creasta sângelui
şi ridica fluturii din praful de stele.
Înainte de ea, potopul scria cerul în mine, iar moartea
ne sufla în aripi, gânduri şi tenebre.
Când noaptea se descompunea pe drum, târziu, târziu
de tot în dimineaţă, eu încă lucram la inimă.
Şi chiar dacă am închipuit-o, muzica a continuat să
se scrie pe sufletul meu şi să implore sfârşitul ei.
L-am ascultat. Eu am inventat inima şi i-am dat otravă.

I moon over you ["Daca aş fi luna, aş şti unde să cad"]

2009-11-02T23:24:00.000+02:00

Vino, mamă, să priveşti acel loc în care acuz luna
Mereu de faptul că apasă prea tare pământul.
Acel loc, mamă, în care viaţa devine retrospectivă
şi eu mă caţăr în dioptrii de toamnă către lună.
Acolo, mamă, acolo unde Mâine e trist şi suspina după Azi…
Acolo, mamă, acolo unde am devenit străini de distanţe şi ani.
În miile de cioburi pe care le-am spart în lacrimi de pahare
se văd încă diavolii decăzuţi ce întind mâna îngerilor…
Şi mai e un loc, mamă. Mai e unul în care îmi doresc vocea
ta anonimă să dea formă chipului meu de sulf.
Aş vrea să putem lua petale de vânt şi să conturăm
odată pentru totdeauna începutul şi sfârşitul.
Să nu mai ascultăm de cărţi şi cântece, să avem propriul contur.
Şi aş mai vrea să îmi cânţi zeii din statui şi jerta pe muchia vioarei
în timp ce privim luna. În timp ce o strângem în degete şi lovim cuvintele
cu noapte.
Eu îmi las nişte clipe să toarcă întunericul, pentru toate
plecările din mine. Pentru tot ce va pleca din mine.
Pentru oglinzi şi edificii. Pentru noi şi lumină.
Pentru tine.

Solitaire with a song in her heart...

2009-10-28T23:41:00.001+02:00

"Promise me, when you see
a white rose you'll think of me
I love you so, never let go, I will be
your ghost of a rose!"

Când peretele a devenit surd, eu nu am mai putut zugrăvi

negrul pe piciorul clipei.

S-au încruntat petalele în venin, aşa că am început

să-ţi caut inima pe fiecare rană a pielii mele.

Trist, infernul se sprijină lin peste umbra mea,

Iar eu nu mai găsesc cuvinte potrivite peste buzele noastre.

Am început să cer îndurare unor chipuri de ceară

care ne-au aruncat între trandafiri şi ocean.

În cântecul toamnei din palmele mele se conturează

suflete, în aripă de înger.

Timpul a renunţat la mine. A ales masca de clipă.

A ales să omoare clipele de voinţă şi îmbrăţişări.

Noi suntem închipuri ale trandafirilor.

„Remember tonight... for it is the beginning of always.”

2009-10-23T19:35:00.001+03:00

“:*"This is the end, beautiful friend. This is the end, my only friend, the End. It hurts to set you free, but you'll never follow me. The end of laughter and soft lies, the End of nights we tried to die.”

Din nou tu. Alt tu, de data asta, unul a cărui chip s-a uscat pe inima mea.
Unul care mi-a aruncat toate călimarele în noroi
într-un oraş veşnic, uitat de stele.
De câte ori ne-am sărutat peste infinit, niciodată n-am realizat
că pe retinele noastre se jucau tragedii puerile.
Acum, norii ne taie îmbrăţişările în două,
deşi ştiam de mult că visele se termină pe răcoare.
Se prelungeşte veninul pe frunzele de toamnă,
Se rup anii de gheaţă în soarele pustiu.
Hai să judecăm îngerii într-un pahar de vin!
Poate aşa, călimarele mele vor prinde gust de poeme.

Something happened on the way to heaven…

2009-10-18T17:41:00.000+03:00

“Povestea noastră să se scufunde în pământ, că a fost cea mai grea, cea mai tristă, mai fără noimă şi tulburătoare dintre toate poveştile purtate vreodată de vânt.”[Blaga]

Eu…am cuvinte care joacă în piese de teatru.
Eu…plâng în glasuri şi tăcere…
Eu…am construit castele de din vise şi bătălii.
Eu ..scap apusul de soare printre degete şi plec.
Tu…eşti iad, creion şi continuare.
Tu….uiţi gânduri şi te laşi adunat din praf şi sânge.
Tu…ascunzi sub priviri otravă.
Tu…mă iei de mână şi mă îngropi la capăt de Nicăieri.
Noi…îngrămădim pe o foaie amintirile şi le dăm foc.
Noi…niciodată nu risipim cenuşa în vânt.
Eu….scriu pe o petală de ploaie tot ce s-a şoptit înainte de tăcere.
Noi…nu căutăm în Rai decât nişte mâini arse de gri şi poveste.

“…şi toată făptura ei devenise o singură întrebare dureroasă.”

2009-10-13T19:33:00.001+03:00

“Suntem oameni neserioşi, care au inventat cuvântul pentru a nu se mai înţelege între ei.”[Noica]

E o caldură insuportabilă între poveşti şi ploaie.
Fereastra deschide larg strigătele în schismă.
Dorm nopţile sub infinit, dorm florile uitate de apă.
Copacii se scurg din pădurile uitate de somn…
Bălţi de regrete, negru de pian şi sfârşituri care ne stau pe frunte.
Poduri groase cresc între suflet şi columne de vis. Drumurile ne stau pe gene şi semne de iarnă ne aleargă gândurile.
A început toamna să ruginească în sufletul meu şi multe călcâie măcinate fug din calea versurilor târzii.
S-au sfârşit pagini pe frunze de castan , iar ochii se cască tot mai greu peste asfinţitul sângeros.
Aici, undeva, cândva, pe locuri nestinse, crimele s-au vindecat…

On the lips of a mutilated man.

2009-10-03T03:34:00.001+03:00

E aşa cum nu vrei să ştii că orice toamnă a lui Pillat sapă un mormânt. Prin umbre de vară şi cântec sumbru de vânt, alung din mine o oră târzie, una care sfidează noaptea prin existenţa ei. E greu să rătăcesc în lirică pe aripi frânte, acum când e atâta furtuna şi senin peste fruntea mea.
Găsesc locuri goale unde se zbat multe războaie pe degete şi flori cresc în fiorii mei. A trecut atâta vreme de când am scris prima literă dintr-un vis rotit de ploi pe trotuare; atâta îndoială într-un cântec la pian şi multă rană în întrebare.
s-au prelungit mut ochii mei negri pe aripi de îngeri, au plâns stele pe pielea arsă şi au strigat în lumina lunii gândurile mele de nicăieri. S-a îndrăgostit apa de foc şi au creat împreună un vals de incertitudini. Au erupt vene de fier şi au înnebunit speranţe pe retine.
s-au rupt cuvinte şi s-au născut oase deformate de proză şi delir. Praful se ascunde de cerul cu fum, cel ce se apleacă de culoarea norilor spre orizontul mincinos de libertate.
Se caută buze mutilate şi glezne egalate în infinit.

„Ce e comun între dimineaţă şi seară?”

2009-09-26T20:14:00.002+03:00

cu pasi grabiti spre dimineata, uit ca aseara a fost greu. aseara, o noapte devenita metafora zilei, am desenat sfarsitul amar al unei povesti atat de dulci.
nu se mai potrivesc cantecele. nu mai spun nimic, versuri surde, momente trecute, cortina cade. o cana de ceai in care s-au strans lămâi si lacrimi, multe cuvinte adunate pe o margine de pahar murdar. nerostite, ghicite in priviri si strivite de fiori.
pagini de filosofie in care nu ma gasesc. m-ai pastrat in culori si vise, intr-o lume de praf... si m-ai pierdut pe podeaua curata.
vreau inapoi pe ringul nostru de dans. in lumini si geamuri sparte, acolo unde nu se mai zaresc decat tipetele inimii mele. si dansul nostru cu pasi prea iuti, ne lovim gleznele de marginea tacerii dintre noi, iar privirile tintesc trecutul. sa cautam din nou tacerea in ritm.
vreau inapoi intre alb si negru, acolo unde nu e loc pentru amandoi. spatiul ala care pedepseste cu delir fruntea iernii si sparge ceasurile de zidul timpului.
picteaza-mi dansul intre seara si dimineata.

Lining up for the grand illusion.

2009-09-23T22:30:00.003+03:00

un Septembrie frant, lumina aprinsa in miezul noptii si multe teme. momente, ganduri, zambete, amintiri, scoala, vise, rascoliri, contradictii, multe suflete; lucruri neterminate, foi smulse, cuvinte taiate, inlocuite, sterse, memorate, neutilizate. vreau sa-mi termin piesa de teatru acum, cand nu ma mai tine nimic legata de ea.
e foarte gol aici si mai doare doar locul. a ramas praful napadit de soare si linii orizontale. au ramas melodii, carti, citate, versuri, oameni. si nimicul. din mine, din noi, din tot ce nu suntem. pian, vioara, chitara, voce, ochi si sentiment, prea multe enumeratii si lucruri pe care nu le spun niciodata.
pictez drumuri si arunc apa apoi. nu pot alege, nu mai stiu sa fac asta. timpul trece, nu il mai cred nici eu. dar nici el pe mine. e trist, e prea vesel, e o noapte orbitoare. eu scriu din nou, eu nu stiu ce vreau. nu mai am poezie, vers si retorica. totul se pierde pe drumul asta pe care nu il cunosc. sunt intre nepasare si scrisoarea cu ambitii. imi iau ochii prizonieri si tot nu stiu alege.
tot acelasi rand rupt dintr-un caiet de liceu, o foaie trista pe care sunt desenate zambete mecanice. atat ramane din mine in asa anotimp in care pierd apusul printre degete. nu e cromatica deloc, e pustie si atat de tacuta. asa toamna, asa incoerenta si atata lirism in tot.
vreau o cupa de sampanie cu o felie din cea mai indepartata stea de pe cer pentru:"Amintirea noptilor pierdute in fata monitorului. Si-a dramei, trate cu ajutoru' umorului."

Laşi frigul să intre, tu eşti oglinda care minte.

2009-09-20T16:07:00.000+03:00

"Cu degetul pe cerul senin,hai sa alunecam
Cat mai departe de locurile intunecate de unde venim."

Sunt acolo unde ploaia a uitat pamantul. Unde vara se ascunde intre sprancene si le coloreaza conturul; acolo, unde vantul plange strigarea si uitarea bate spre griul amintirii. A nimic nu mai seamana tristetea de Ieri, unde Maine devine crima si Azi a fost doar o punte de suspans.
Sunt aici, unde nu exista decor. Peretii sunt din culori strivite, tocul usii s-a ruginit si cheia a fost pierduta. Fereastra sangereaza soarele si clipele de lumina se tarasc dupa umbra mea. Ce subit se incheie Dorul si cat de grea e cenusa lui!...
Oglinzile mint. Cu dispret si eleganta, cu perfidie si instinct. Nu doar a mea, a ta, a lumii si a cerului. Oglinzi de ochi, de suflet, de hol si de sentiment, dezintegreaza pana la final urma de praf a drumului pe care suntem si vom fi…

With wings made from the night.

2009-09-14T23:07:00.003+03:00

"între noi şi eu sunt multe chei şi-atât de multe uşi de spart. Şi pe lângă porţi atâţia morţi şi eu încerc să îi împart."

da, stiu ca a inceput clasa a 12-a, dar eu raman tot acelasi copil cu ganduri singure, tot un om cu abuzuri poetice. si pentru ca e brusc si nu mai iubesc, m-am gandit sa iti cer sa imi privesti sufletul printr-un ciob de sticla, chiar daca, intre noi, cenusa scrijeleste neantul. vreau sa aprinzi o lumanare ce poarta rascrucea, sa-mi porti gandul pe niciunde, sa-mi strigi numele in lamentatia diminetii...vreau sa dansezi cu mine peste pustiu si peste trecator, sa-mi dai venin cu dulceata si toamna tarzie.
in noaptea asta, totul moare.

“infinitatea, dar fără melodie”

2009-09-12T15:14:00.000+03:00

Let me tell you a secret. I know how the story goes...

De ce legam priviri peste lumi care nu mai exista? De ce nu ingropam tot ce a murit sub presul uitarii ?? de ce gasim prea multa liniste acolo unde zgomotul razbate din toate partile? Am creat o poveste, am scris un zambet si am picurat o inima peste caiet. Am ascultat un cuvant si am descris un suflet. Am umblat in urma pasilor si i-am ratacit timpuriu. Am o poveste scrisa pe fiecare pagina a istoriei, am desenat-o in palma nebuniei si continui sa ii trasez conturul ochilor in fiecare zi; de aripi nu-mi ajunge creionul.
Vreau o noua poveste, una care sa semene a basm si nectar. Un inceput, un criteriu si alta culoare. O viata care nu e o licarire intre doua goluri si nici o inima plina de iad.

"Căci iubirea cere puţin viitor, iar pentru noi nu mai există decât clipe"

2009-09-09T00:20:00.002+03:00

"intoarce-te,ii striga,furandu-i un colt de privire...intoarce-te,chiar daca ai gresit...isi apleaca iubita chipul,scrutand meticulos firul de tarana,gandind ca acolo-i izbavirea...el rade,rade,rade....plange,cum plange pruncul ratacit de sanul ocrotitor al mamei...stie ca nu va mai iubi...a iubit-o,a fost infrant de timp si de imprejurare.ea nu plange...ea tremura obsesiv frangandu-si trupul in umbra...se opreste facand un ultim zgomotos pas,inainte de a se prabusi fara suflare la pamant cu mana la piept...ea se ridica,si se indreapta ezitand spre locul fatal...nu credea decat in moartea ei...fara el." [scriitura a doi poeti]

„Când abstracţia începe să te ucidă, trebuie să te ocupi de abstracţie”

2009-09-08T20:22:00.000+03:00

Nu conteaza ca a venit toamna, in mine se instalase de mult. Si nici acei pasi pe care i-am facut ca sa fug de ea. In cele din urma, chiar nu ramane nimic niciodata. Sau doar cenusa aia de pe talpi care se risipeste in vant.
Au fost multe clipe care s-au stins prematur; au fost dimineti ce veneau prea repede si lacrimi care incununau adancul din mine.
Sunt un jucator mediocru pe tabla de sah a vietii. Pierd si cu toate astea, continui sa caut compania urmatorului adversar. Il cred in stare sa-mi justifice esecul, il pot distruge si ridica, dar niciodata castiga.
Nu ma mai regasesc in nimic. S-au dus cu vara asta toate, cu tot golul din mine si cu toata frica. O frica ciudata, o frica de ceea ce stiu si cunosc prea bine. Prea multe ganduri si idei, prea mult eu. Pasi grei la inceput de drum, unul denivelat si greu de cuprins. Fara marcaje a gropilor cu durere, calc acolo unde e mai dificil de iesit. Prea multa tulburare si revolta in simturile unui suflet decolorat de ploaie.
Nu mai cred in nimic. Vreau piesele exact in locul din care au cazut cu zgomot. Le-am privit si nu le-am oprit; ele formeaza acum sfarsitul povestii. Si nu e vina mea ca am scris-o prost. Am crezut in ea si o continui, chiar daca am sa o scriu pe umbra si nisip.
Unde se termina cercul ce promite o iesire ametitoare? A devenit intunericul prea luminos si tacerea rece.
Stiu ca undeva piesele incep sa se potriveasca.

Jurnal de Praferitza in Vacantza: "Unde sunteti?? In viata!"

2009-09-06T17:05:00.005+03:00

e frig, ma plictisesc, Diana a plecat, sunt inca in Fetesti, asa ca m-am hotarat sa incep sa scriu despre mini-vacanta asta. am plecat cu gandul ca ajung in Delta, dar n-am facut-o. insa am fost aproape.
totul a inceput cu 520 km de drum. alternanta peisaj montan cu niste campii pustii. multe masini, depasiri, viteza, caldura, oboseala, autostrada. dar a meritat. ne-am plimbat pana in Cernavoda, prin satele de la frontiera cu bulgarii[unde nu am trecut pentru ca, bineinteles, eu n-am avut buletinul la mine], am ajuns pe la Manastirea Sf. Andrei, ne-am plimbat cu bacul pana pe bratul Borcea al Dunarii si am cumparat un whisky foarte bun de la bulgari.
seara, eu si Diana ne-am urcat in masina si am facut o tura de oras. pe langa asta, mare eveniment mare nu, Dj Jungle e in Fetesti si a inaugurat o discoteca Ring, frate, nu aia de la Costinesti, ci asta de aici. m-am dus si eu sa vad cum sta treaba. eram foarte curioasa cum se descurca animatoarele si am ramas placut impresionata. pe langa ca erau bune, se si miscau foarte bine. dar show-ul a fost de cacat. adica se fataiau pe scena niste pusti a caror cerneala de pe buletin nu se uscase si niste grasane de maxim 12 ani ce scarbeau audienta. dar muzica a fost relativ misto, ritmata, doar ca iti dadeau clasa pustii, asa ca nu se inghesuia nimeni. pe scurt, mult zgomot degeaba. a doua seara n-am mai intrat[pt ca oricum o facusem ilegal, adica pe gratis, cu niste invitatii indoielnice], asa ca ne-am petrecut seara cu whiskyul bulgaresc si cu un film, noi, fetele.
am ajuns si la mare. surprinzator, apa a fost foarte calda, desi afara a batut un vant enervant care m-a umplut de nisip. am facut plaja, am pielea putin arsa, dorm cu un papagal in camera si a inceput sa imi placa Dobrogea.
din nou, nu vreau acasa.

si o poza cu curul meu regal in mare:

Jurnal de Praferitza Shoferitza: Pisi hits the road!

2009-08-31T17:47:00.002+03:00

"Tot respectul de la baietii de pe centru...."

Desi baietilor de pe centru li se rupe ca eu am luat carnetul, totusi, trebuie sa scriu despre asta. intr-o dimineata care se anunta a fi ploioasa, iar spaima noastra ca nu stim sa dam drumul la stergatoare sporea, s-au aliniat frumos 3 masini si doi politai stil Stan si Bran, adica unul mic si indesat, iar celalat inalt si foarte slab. cel gras avea reputatia unui bau-bau cu o burtoaca enorma, a picat pe capete gen misogin vreo 4 fete si noi am inceput sa auzim zvonuri cum ca te rade la prima greseluta. grija mea cea mai mare nu era ca ma pica pentru ca il ajut pe un pieton sa traverseze strada mai repede, ci ca, din cauza gabaritului depasit al burtoacei si un Peugeot 206 chinuit si bruscat, s-ar putea sa nu reusesc sa plec din rampa. imi chiar faceam planuri cum il rog pe tip sa se dea jos pana plec, sau il rog sa ma impinga. dar, ca de obicei, dracul s-a dovedit a nu fi atat de negru ca in poveste. cam pe cand soarele s-a urcat sus pe cer, mi-a venit si mie randul. emotiile le-am uitat dincolo de portiera, asa ca am avut o atitudine relaxata. am primit puncte de penalizare pt ca un Opel in sensul giratoriu m-a cam lasat sa intru, desi eu nu vad nimic gresit in asta. scria EXAMEN peste tot pe masina mea. la sfarsit, gaborul sociabil mi-a facut un lung rezumat in care mi-a explicat ca ma admira pt stapanirea emotiilor [pe care nu le-am avut] si ca e destul de ok pt un incepator. dupa care mi-a zis ca sunt foarte simpatica si ca nu ma poate pica. huha! chiar si eu ma mir ca am condus atat de bine. asa ca...am scapat si de grija asta!

Take the plan, spin it sideways

2009-08-29T23:42:00.001+03:00

Seasons came and changed the time
When I grew up, I called him mine
He would always laugh and say
"Remember when we used to play?"

Se intampla noaptea, atunci cand vreau sa fug de mine si de tine. Ma pierd in intuneric, trec repede pe sub felinare care imi contureaza sufletul in mii de nopti in care am vrut sa uit. Nu e nimic, decat un intuneric insistent in amintiri si vise. Durerea se scurge pe asfaltul proaspat, tipand in urma pasilor mei grabiti. De cate ori am desenat strada cu soare si a picurat nisip pe ochii obositi, de atatea ori am simtit ca am pierdut; siruri, voci, privirea ta, saruturi si dureri decazute. Au explodat culori in urma mea, au plans ideile prelinse pe maini uscate si uitate de timp in ruine de stele. Am si uitat pana azi cum iadul se ratacea pe buzele tale. Ce greu e sa ma minti si sa stii ca am crescut! Am crescut pana la tulpina abisului in care am cazut. Aici raman, aici, unde caderea pare dulce, iar revenirea poarta gustul amar al trecutului. “ Canta-mi povestea Sa n-o mai uit nicicand, nicicum Adu-mi vestea Din gura ta va suna bine oricum Strange-mi lucrul Si-arata-mi drumul cel mai scurt Du-ma aiurea Si spune-mi ca nu-ti cer prea mult...prea mult”

"Mătură curtea, chiar dacă ploaia va veni din nou la noapte şi mâine vei găsi totul la fel de murdar."

2009-08-24T22:37:00.005+03:00

"Don't you cry tonight, there's a heaven above you, baby!"

pt ca intotdeauna exista momente in care realizezi ca viata nu a tras o linie destul de groasa intre vis si realitate; si ca de cele mai multe ori ne lungim gatul pentru a descoperi teritorii in fata carora, de obicei, inchidem ochii. momente, fragmente, povesti, zambete si voci de vise intre ecrane negre. nu ne pierdem, nu mintim decat atunci cand ne ratacim pasii in umbra uitarii si realizam ca trecutul dureaza doar o noapte.
acolo unde sting luna ca sa imi vad sufletul si unde stelele au lasat doar urma mortii lor pot respira; unde umbrele, bucatile de dorinte si vantul ideilor sting lumina peste sunetul pasilor mei; unde picurii de ploaie cresc in mine si imi inunda jumatatile de suflete. traiesc pe un picior mut de emotii, pe cand celalalt e prea subtire sa intre in menghina timpului.
"Am o vedere spre lume/Un vis fara nume'Si praf de stele pe urmele mele/Si-ncerc sa ma uit inapoi'Sa vad soare sau ploi."

Jurnal de Praferitza: Surplus de vara

2009-08-22T20:07:00.002+03:00

„The world is never quiet, even its silence eternally resounds with the same notes, in vibrations which escape our ears. As for those that we perceive, they carry sounds to us, occasionally a chord, never a melody.” [Camus]

am reusit sa beau cea mai nasoala cafea pe care as fi putut-o face. nu-mi explic unde am gresit, dar am capatat o repulsie fata de lichidul asta acum, si e necesar sa imi treaca. prietenii stiu de ce.
imi petrec ultimele zile ale verii printre romanele lui Camus, Legislatie, condus si teste. nu neaparat in aceasta ordine. pt ca trec prin frigurile prapastioase specifice venirii examenului, nu ma pot abtine sa nu plang un pic dupa ceea ce am avut anotimpul asta. am avut ultima vara de copil ce nu cunoaste emotia Bacului. cunoaste toate celelalte emotii, mai putin asta. ceea ce inseamna ca am avut o libertate superioara fata de oamenii care s-au stresat cu bac si admitere, cel putin in prima jumatate a verii. o jumatate care a fost fericita destul cat s-o umbreasca pe cealalta.
din prea multa melancolie, mi-am petrecut seara pe role, cu castile in urechi, pe strazi semi-obscure. asa, ca sa adulmec ultimele rasuflari ale verii, care s-a hotarat de abia acum sa fie cu adevarat calda. prea calda, as putea spune. ofera viziuni de lumina pe cadre de foc intregului peisaj si eu o percep altfel acum.
e in mine un surplus de vara, ramas probabil din iarna asta pe care am implorat-o sa grabeasca vara. si ca intotdeauna cand iti doresti ceva foarte tare, niciodata nu se va intampla conform asteptarilor tale. te incearca dezamagirea si o accepti asa cum e.

Jurnal de Praferitza in Vacantza: "...Si de atunci, Miţă nu a mai purtat verde!"

2009-08-18T18:09:00.002+03:00

am fugit pt doua zile la Sighisoara, din nou, ca de fiecare data cand ma apasa durerea aia nasoala de la suflet in sus si vreau sa ajung acolo. asa ca a fost o decizie spontana, impreuna cu vara-mea, am luat primul tren potrivit cu ideea care ne-a lovit, ne-am lasat parintii aici si am plecat. am fost pt 2 zile singure acasa, asa ca am profitat de ocazie si ne-am facut simtita prezenta prin muzica data la maxim. dupa care, am plecat la un chef foarte penal. departe, la marginea Sighisoarei, langa o padure in care am avut ocazia sa ma si pierd anul trecut, la o cabana, deci izolati. invitatii au fost niste multi struti, emo, hauseri, hop-hop-eri, pitzipoance, cocalari, ciudati si noi. n-ai fi vazut nici unde altundeva o asemenea combinatie. asa ca am implorat ceasul sa arate o ora rezonabila cu o buna scuza de plecare. restul noptii s-a topit rapid sub nori grosi de fum, bere si vodka in acelasi pub in care am cautat de atatea ori scuze ca sa nu mai plec. dupa plimbari mute in cetate, a doua zi de evadare s-a dovedit una foarte fierbinte, iar seara s-a lasat cu niste concerte foarte misto ale festivalului Proetnica, unde am avut ocazia sa observ marea de rockarasi demni de afirmare ai fiecarui festival. ultima mea noapte de dincolo de durere s-a terminat in acelasi pub, unde oamenii au cantat acele melodii care nu se uita niciodata.
am plecat fortat, pentru niste putine ore de condus si un examen nasol in viitorul apropiat, iar pe tren, desigur, m-am delectat cu Legislatia, motiv pt care am o depresie adanca.
vreau inapoi, acum, maine si pt totdeauna.

Ultimul cuvant de dragoste, capitol despicat din rană

2009-08-11T20:04:00.000+03:00

refuz sa mai trec prin tortura de acum o jumatate de an. E oarecum sarcastic acel suflet ce imi apartine, sau, ma rog, unul dintre ele, cel care nu poate uita si ierta. Pentru ca tinde sa-si marginalizeze firea in acei ochi ce scuipa venin peste ranile mele si crede in viforul sublim al celor mai poetice infernuri. Cautarea unui cuvant, gasirea unei solutii si stagnarea asupra unei strategii au fost de mult rescrise. A ramas o vara ce nu e destul de calda pentru a opri dezmatul acelor sentimente de iarna.
„Look at me, my depth perception must be off again
Cause this hurts deeper than I thought it did
It has not healed with time
It just shot down my spine
You look so beautiful tonight
Reminds me how you laid us down
And gently smiled before you destroyed my life.”
Dau restart, iarasi face figuri laptopul asta. Imi privesc ochii in monitorul negru, acea nuanta ce minte si imi percepe culoarea mult mai inchisa si mult mai vesela. Astept, se deschide, vad iarasi foaia necitita a jurnalului meu. Cata nebunie in decizia mea de a scrie din nou si a lasa ochii curiosi sa-mi cunoasca mintea! O nebunie cu care m-am obisnuit, difera de la zi la zi, devine mai precisa, mai naiva, mai creativa si mai sumbra, cu fiecare pas pe care nu l-am facut spre vindecare.
Si raman doar zilele. Acelea in care inchid geamurile, desi e cald, sau cand trag jaluzele cu o ora mai devreme: simt pur si simplu nevoia unui refugiu de lumina, de tot ce inseamna „afara”, de monotonia cu care nu ma inteleg defel; cu parintii incompetenti de Imblanzirea Scorpiei si repetenti la Intelegere; cu romane virtuale ce imi strica ochii, dar de care nu ma pot dezlipi; cu muzica pusa pe „repeat” si care are un efect tot mai puternic; cu poezii de dragoste redate la telefon; cu sonetele lui Robert; cu tonuri de apel vagi si voci necunoscute; cu plimbari fade si pasi marunti...

Jurnal de Praferitza: o chestie cronica

2009-08-09T18:57:00.002+03:00

o fi de la vreme sau gen, o stare ciudata, lipsesc patologic din viata mea. e dincolo de barierele plictiselii, mai aproape de disperare si indepartata de regasire. sunt momente care invita ochiul obosit la pierderea timpului intre multe cicatrici ale aparentei.
nu gasesc culoare nici in gustul cafelei, al mancarii gatite sau al unei plimbari in noapte. o realitate continua ratacita in iluzie si deformata de incertitudine. mai mult decat o simpla nevroza, mai grava decat o mie de zambete triste.
momente in care nu conteaza o camera mare si linistita si nici un pat confortabil, doar o galagie care nu-si mai face efectul.
o amortire cronica a simturilor si un citat din Ian McEwan:" Aproape prin definitie, visele cu ochii deschisi nu lasa urme, reusind sa evite conceptualizarea pana la granita cu paradisul, apoi lasa creierul gol."