“Timpul e ceva plin de lovituri si de bale.”

….şi tot timpul ăsta, am stat cu mâinile în buzunarul timpului:

frigul, caldul, sufletul, inima, pielea, vara, toamna, anii, litera, sensul

mă muşcau de degete. Unde să te ascunzi de pianul psihotic al amintirilor?

Palmele au parfum de dor şi tălpile se înfrigurează a şoaptă. Şoaptele

lucrurilor mărunte,

a străzilor, a dimineţilor, a ochilor, a buzelor, a vântului, a secundelor.

Sunetul unui oraş străin de linişte, căzut în obsesia devenirii şi un cer vesel care închină

ploi amneziei.

Pentru că toţi uităm şi umblăm goi de trecut, de noi, şi purtăm pantofi cu toc înfipt în

altă lume, din care nimeni nu ştie să se întoarcă şi nimeni nu se mai regaseşte.

Şi unde Dumnezeu rupe calendare reci pe marginea fiecărui suflet.

I've been locked inside your heart shaped box for weeks

“And you judged me once for falling...”

Pleci din mine cum pleaca umbra de sub chitara
care a cântat nopţii multe versuri smintite.
Stingi fiecare sunet al unei poveşti puerile despre
nelinişte, frică şi sfârşit. Despre cum niciun epilog
nu se regăseşte în cuvintele mele.
Pleci, ca şi când ai obosi să îmi priveşti culorile
murdărite de apa mării. Şi de soarele care mi-a ars sângele.
Pleci, ca şi cum ceasul n-ar fi bătut ore certate de timp, iar
firea lucrurilor ar fi uitat să rupă foile din sens.
Şi cât mai pleci, nu mă lua cu tine. Plecările au
miros de singurătate.

Both my eclipses and my returns

Întunericul, rătăcit pe stradă, se opreşte la casa mea,

se gândeşte o clipă şi intră. Se aşază pe fereastră,

îmi adună pe rând gândurile, frământările, îmi potoleşte

inima, dă apă tălpilor uscate, închide izvorul sufletului,

se opreşte la pat şi mă priveşte: îmi scrie tăcerile care

suferă de insomnie. Mai încolo, lângă

fereastră, îmi întemeiază ochii obosiţi după privirile

pe care le-a crispat lumina. În alegoria somnului

aleargă paşii minţii spre lună, iar ei, rătăciţi şi nefericiţi,

caută mormânt în ochii soarelui.

După care, întunericul se culcă lângă sprâncenele mele

şi le scutură de timp. Se ridică, mă priveşte şi pleacă

spre orizontul zgâriat de unghiile însângerate ale nopţii:

ştie că urmează o altă dimineaţă de ne-cafea.

„I love him too, but our neuroses just don't match.”

Şi pe urmă..pe urmă va ploua.
Îmi vor creşte nori pe buze, vor şopti ploi şi vor
îneca străzi risipite în noapte.
Vom fi singuri şi cu inimile în aromă de cafea,
vom ceda nervos în bucurii de clipe.
Şi va ploua…va ploua cu tot ce nu ştim, cu ce am
pierdut şi tot locul gol care nu mai doare.
Şi pe urmă...ni se vor opri simţurile, vom deveni
mormânt de clipe, amintiri şi suflete.
Şi timpul ne va scuza veşnicia ochilor.
Şi va ploua…cu tot ce nu vom fi, cu orizonturile depăşite
de furtuni. De noi, de plecările din mine spre tine.

Metaverse

“Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.”[Marin Sorescu]

Bolnavi, cu tragedii în vene. De plecări,

de miros, de timp veşted, uscat şi trecut prin noi.

Senili de memorii, grei de scop, încercuiţi de cenuşă.

Bolnavi de soare, de razele care nu vor mai fi la fel.

Bolnavi de nori, de ploi, de cerul păstrat ca suvenir,

de toate momentele în care nu ne vom uita înapoi.

Suntem oameni care urlă mai tare ca orice rană,

măşti crescute în carne, timpi uluiţi de etern,

suntem un început care semnează certificate de deces…

Bolnavi, de toate clipele trăite şi cocoşate spre pământ.